Stiluri de arte martiale
Aikidō - japonez (întemeietor O-Sensei Morihei Ueshiba)
Din varietatea artelor martiale japoneze traditionale cuprinse in termenul Budo, continentul european nu a cunoscut mai indeaproape decat: Ju-Jitsu, Judo, Karate, Kendo si Aikido. Aceasta arta martiala nipona este legata de numele lui Morihei Ueshiba.
Nascut in orasul Tanabe, in anul 1883, Morihei Ueshiba era un om mic de statura, firav, in contrast cu tatal sau, Yoroku Ueshiba, care era un barbat inalt, vestit pentru forta sa fizica.
Poate si ca o dorinta nemarturisita de a deveni asemenea tatului sau, inca din copilarie, cu o vointa de fier, Morihei Ueshiba s-a hotarat sa-si cladeasca un corp rezistent. Pentru aceasta a inceput sa se supuna la o serie de exercitii fizice care, abordate progresiv ca intensitate si durata, au facut ca la varsta de 20 de ani, in ciuda staturii sale mici, tanarul Morihei sa devina cu mult mai puternic decat un om obisnuit.
Tanarul Morihei Ueshiba nu a fost multumit de a deveni puternic numai din punct de vedere fizic si, ajutat de aceeasi tenacitate si vointa de fier a inceput sa se dedice studiului artelor martiale traditionale, vrand sa afle totul despre acestea. Si pentru atingerea acestui scop nu a cunoscut nici o clipa de odihna si liniste: la varsta de 18 ani lucra intr-un magazin din Tokyo, iar noaptea studia tehnicile de ju-jitsu ale scolii Hito-Ryu.
Primul sau profesor a fost Takusaburo Iozawa de la Kito-Jujitsu Ryu. Apoi studiaza, sub indrumarea lui Masakatsu Makai, tehnicile de sabie ale scolii Yagyu-Ryu, dobandind certificatul de maiestrie in anul 1908. Participa ca simplu soldat in razboiul ruso-japonez, unde se distinge prin rezistenta fizica deosebita, prin maiestrie in lupta, prin curaj si devotament fata de camarazii sai. Reintors in Japonia, studiaza sub indrumarea lui Sokaku Takeda tehnicile scolii Daito Jujitsu Ryu obtinand certificatul de maiestrie in anul 1910. De remarcat ca aceasta etapa in care Morihei Ueshiba l-a cunoscut si a studiat sub indrumarea lui Sokaku Takeda va fi unul dintre cele mai importante in elaborarea Aikido-ului. In Septembrie 1922 obtine de asemenea certificatul de maiestrie al scolii Sinkage Jujitsu Ryu, iar anii 1924-1925 sint anii in care Morihei Ueshiba se dedica studiului tehnicilor de lance. El a aprofundat un numar foarte mare de tehici de lupta, de deplasari, de schimbari si miscari ale corpului, precum si numeroase strategii de lupta.
In acelasi timp cu studiul vechilor tehnici ale scolilor de arte martiale, Morihei Ueshiba a cautat sa aprofundeze valorile culturale ale civilizatiei nipone, adancindu-se in studiul sistemelor de filozofie traditionale.
Ceea ce cauta el insa era mai mult decat o foarte buna deprindere de lupta.
"M-am consacrat studiului Budo - spune Morihei Ueshiba - de la varsta de 15 ani. I-am vizitat pe profesorii de scrima si de Ju-jutsu din diferite provincii. Am deprins repede secretele celor mai vechi scoli, dar nu am intalnit pe nimeni care sa ma invete esenta Budo-ului, care constituia scopul cautarilor mele spirituale". Morihei Ueshiba avea sa descopere singur lucrul cautat cu atata ardoare. A fost un moment in care, asa cum povesteste el, a inteles ca: "Budo nu consta in a arunca cu putere adversarul la sol, ca el nu este un instrument pentru a conduce lumea la distrugeri prin arme. Adevaratul Budo este de a accepta spiritul Universului, de a mentine pacea in lume, de a proteja si de a pune in valoare tot ceea ce fiinteaza in natura, si in conformitate cu legile acesteia".
In momentul in care aceasta intelegere a esentei Budo-ului a inceput sa se cristalizeze, ca un rezultat obiectiv al unei vaste experiente practice si teoretice, s-a nascut minunata arta martiala cunoscuta sub numele de Aikido.
O traducere literara a cuvantului AIKIDO ne releva urmatoarea definitie: Aikido este calea sau metoda (Do
) pentru coordonarea sau armonizarea (Ai 
) capacitatilor umane fizice si psihice (Ki 
).Aceasta arta martiala - Aikido - este un adevarat complex care integreaza traditia tehnicilor de auto-aparare izvorate din arta scrimei japoneze, a lancei, din Ju-jutsu, Aiki-jutsu, precum si a altor forme traditionale.
Arta martiala cunoscuta astazi sub numele de Aikido, de fapt, apare la prima vedere ca o metoda foarte dinamica si bogata in posibilitati strategice pentru o aparare eficace impotriva a numeroase atacuri violente. . Daca respira bine, daca atitudinile lui sunt naturale, fara nici o crispare, corpul sau va fi mai bine irigat de fluxul sanguin, iar el va dobandi un echilibru fizic perfect. El va putea atunci, fara sa foloseasca propria-i forta sa anticipeze miscarile de atac ale adversarului, sa le blocheze ori sa le pareze si sa-l proiecteze pe acesta, cu o mare rapiditate, dincolo de linia unui cerc al carui centru este propriul sau Hara. Contra unui branci dat de adversar, apararea va consta deci intr-o miscare de rotire, iar impotriva unei smucirii inainte o “intrare“ in contraatac. De asemenea, in procedeele tehnice ale artei Aikido se face apel, indeosebi, la doua categorii de miscari, cele propui-zise “de control“ (katame-waza) si cele propiu-zise de proiectare a adversarului (nage-waza sau nage-no-kata). Este o metoda unica pentru o aparare eficienta impotriva oricarei forme sau tip de atac, adaptabila de asemenea impotriva unui singur agresor sau a mai multora. Este o disciplina a coordonarii, o forma de dezvoltare a fiintei umane avand, deci, o importanta functie educativa.
Ashihara - japonez
Timp de câtiva ani Hideyuki Ashihara s-a antrenat intens participând la toate antrenamentele posibile. Vointa si perseverenta sa au facut posibila obtinerea de catre acesta a centurii negre (shodan) pe data de 26 martie 1964. Avea doar 19 ani si nimeni din Dojo nu putea sa-l înfranga la kumite. În 1966 Hideyuki Ashihara devine instructor la Honbu (sediul central al organizatiei).Visul tânarului Hideyuki fiind acela de a raspândi în întreaga lume cunostintele dobândite de-a lungul a mii de ore de antrenament si fiind un bun instructor Sosai Oyama a hotarât ca el sa fie trimis in Brazilia pentru a deschide un nou dojo. Din pacate acest lucru nu s-a întâmplat caci cu putin timp înainte de a pleca a fost implicat într-o lupta de strada in care au fost ranite cinci persoane. Hideyuki Ashihara a fost arestat si dus la politie unde a refuzat sa se legitimeze. Situatia s-a complicat si mai mult când unul dintre politistii care-l interogau a fost trântit la pamânt de acesta. Acest incident a fost raportat imediat la Honbu si ca urmare a fost suspendat din toate functiile pe care le detinea in Kyokushinkai. Dupa doua luni de la incident i s-a ridicat suspendarea si a fost trimis in Nomura, mic oras de pe insula Shikoku din sudul Japoniei.Dupa alte trei luni a fost rechemat la Tokyo unde i s-a oferit o noua sansa de a pleca în Brazilia. De aceasta data el a fost cel care a insitat sa se întoarca în Nomura unde dorea sa-si continue munca pe care o începuse acolo. Acest gest a fost apreciat de catre elevii sai iar reputatia sa ca cel mai bun luptator si instructor a început sa se raspândeasca in toata Japonia. In scurt timp Nomura a devenit prea mic ceea ce l-a determinat pe Hideyuki Ashihara sa se mute in orasul vecin Yawatahama. Foarte repede el a fondat unul din cele mai mari dojo-uri din Japonia iar activitatile au fost extinse si in orasele vecine Uwa si Uwajima.
Tot în aceasta perioada Hideyuki Ashihara a dezvoltat si principiul SABAKI care mai târziu va sta la baza propriului stil. Urmatorul oras in care s-a extins a fost Matsuyama City care a devenit foarte rapid un adevarat centru al sistemului de antrenament creat de el . Astfel, Hideyuki Ashihara a început sa predea in cadrul universitatilor si in cadrul Academiei de politie din Tokyo. In perioada imediat urmatoare au fost deschise dojo-uri in Osaka, Kyoto ,Kobe,Nara, Shija si alte orase din întreaga Japonie. In martie 1978 a început construirea Dojo-ului din Matsuyama iar Hideyuki Ashihara s-a mutat acolo la sfârsitul aceluias an. Cladirea a fost terminata in anul 1979 iar in anul 1980 a devenit cartierul general (Honbu) pentru New International Karate Organisation Ashihara Kaikan.
Instructorii din dojo-urile învecinate se plângeau de popularitatea si de dezvoltarea rapida a cluburilor lui Hideyuki Ashihara. În cele din urma conflictul cu conducerea de al Honbu a avut loc in martie 1978 când Hideyuki Ashihara a anuntat ca va renunta la conducerea dojo-urilor pe care le-a înfiintat si ca se va concentra asupra clubului din Matsuyama. Dar acest gest nu a fost de ajuns iar Ashihara a fost exclus din IKO ( International Karate Organisation, organizatia mondiala a stilului Kyokushinkai). In septembrie 1980 acesta a pus bazele NIKO- New International Karate Organisation în cadrul careia a continuat sa-si dezvolte propriul sistem: Ashihara Karate. La scurt timp dupa înfiintarea NIKO- Kancho Hideyuki Ashihara a început sa lucreze la redactarea unor carti despre programul lui de antrenament si despre SABAKI, principiul ce domina Ashihara Karate. Prima carte a fost publicata in anul 1983 iar in urmatorii ani si alte doua. Doua dintre carti au fost publicate si in limba engleza ( Fighting Karate si More Fighting Karate). Au fost realizate si trei casete video.
Din pacate la vârsta de 43 de ani, Kancho s-a îmbolnavit. Primele semne ale bolii au aparut in anul 1987. Este vorba despre ALS (Amyothrothic Lateral Sclerosis) sau boala lui Gherig, care ataca sistemul nervos si îl distruge in scurt timp. La început boala i-a afectat memoria si apoi întregul sistemul nervos. Doctorii i-au prescris renuntarea la karate si o viata linistita.Kancho Hideyuki Ashihara a exclus imediat aceasta optiune. El si-a continuat munca pâna în ultima zi a vietii sale. Boala a reusit sa-l doboare pe data de 24 aprilie 1995 când în urma unui stop cardio-respirator a fost dus la spital. La ora 2:48 a încetat din viata, cel care a revolutionat karate-ul cu un nou sistem de antrenament. Spiritul sau va fi insa mereu cu noi ,un lucru fiind cert: Kancho continua sa traiasca în amintirea elevilor sai precum si în inima practicantilor de Ashihara Karate din întreaga lume. La funeraliile lui au participat peste 1000 de persoane, elevi, prieteni si rude pentru a-i aduce un ultim omagiu celui care a fost Kancho Hideyuki Ashihara un mare maestru in istoria karate-ului modern.
Noul Kancho (conducatorul scolii) - Hidenori Ashihara - este fiul lui Kancho Hideyuki Ashihara. Desi foarte tânar, el a preluat, potrivit traditiei japoneze, conducerea NIKO, ducând astfel pe mai departe munca si visul tatalui sau…Arnis - filipinez
Buno, Dumog, Bultong – tehnici de lupta asemanatoare judo, jiu jitsu brazilian, lupte libere
Arnis Eskrima Kali – tehnici de lupta cu arme
Silat, Kuntao, – tehnici de lupta cu mana goala care nu sunt de origine filipineza ,fiind dezvoltate mai ales in regiunea Mindanao si sunt influentate puternic de stilurile din Indonezia, Malaezia si China.
Escrima este fara indoiala cea mai populara arta, avand cel mai larg spectru de expresie atat in ce priveste lupta cu mainile goale cat si in ce priveste lupta cu arme albe. Eskrima, Arnis sau Kali denumesc aceeasi arta de lupta. Arnis este o forma derivata a cuvantului spaniol Arnes care inseamna armura si este de cele mai multe ori folosit ca arnis de mano( mana) facand aluzie la capacitatea unui arnistador de a se apara ca si cand ar purta o armura.
Escrima este o varianta a cuvantului escrima insemnand in mod evident scrima. Acest cuvant este folosit in alte zone din Filipine. Kali este o denumire folosita indeosebi in ultimii ani pentru a descrie aceasta arta. A aparut mai cu seama din considerente comerciale ea nefiind deloc utilizata in Filipine. Prin urmare, eskrima, arnis sau kali descriu in esenta aceleasi tehnici de lupta. Influenta puternica a scrimei spaniole se poate vedea si in terminologia utilizata , punta y daga, abecedario,fraile, sumbrada, abierta, serrada, piquete tercia, de fondo, juego todo, alta vez,muestracion, engaño, corto, largo etc.
In Escrima, accentul este pus pe utilizarea armeloc cele mai accesibile pe plan local. Din punct de vedere al filozofiei de predare trebuie subliniata maxima “invata repede pentru a supravietui”. Avand in vedere frecventa atacurilor piratilor moro, nimeni nu avea luxul de a astepta 10 ani pentru a invata acest stil de lupta. Predarea tehnicilor incepea cu armele pentru simplul fapt ca acestia nu veneau cu mana goala ci bine inarmati. Aceste sisteme nu au fost create ca sport de intretinere, nici pentru evolutie spirituala, nici ca exercitii pentru sanatate, si, un lucru foarte important, nu au nici o legatura cu vre-o religie sau curent filozofic.
Ideea de baza era de a supravietui si de ucide cat mai multi pirati mauri era posibil.
Practicantii aveau libertatea de a interpreta in mod personal tehnicile de lupta. Nu exista aici rigiditatea tehnicilor si a intrepretarii care exista in alte arte martiale orientale.
Baguazhang - stil intern chinezesc
Baguazhang tradus prin Plama celor 8 trigrame , este o scoala interna chinezeasca, de origine profund taoista, bazata pe I-Ching - un vechi text de divinatie chinezesc, ce stabileste regului fundamentale ale "schimbarii" si "transformarii". Des folosit si in metode de divinatie I Ching este unul din textele clasice ale culturii chineze.
Stilul este caracterizat de tehnici aplicate cu palma deschisa de unde si denumirea scolii
Bagua Zhang sau Pakua Zhang, foloseste mai ales deplasari circulare, forme de DaoYin Qigong si are numeroase aplicatii martiale.
Se spune despre Bagua ca foloseste "miscarea ca fundatie si schimbarea ca principiu"
Miscarile sunt in permanenta schimbare, rasucire, intoarcere, cu schimbari bruste de ritm si directie, pe traiectorii circulare.
" Mergi ca un dragon, rasuceste-te ca o maimuta, schimba unghiurile precum un vultur, fii calm cau un tigru la pinda" - este o alta maxima chinezeasca legata de atributele Bagua
In arte martiale, Bagua foloseste aceste miscari continue pentru a ameti adversarul, pentru a evada in fata atacurilor directe ale sale, ruperile de ritm sunt folosite pentru a lansa contra- atacuri covirsitoare speculind orice deschidere din garda adversarului.
Miscarea constanta, de rasucire si intoarcere, stimuleaza incheieturile si muschii, oferind un antrenament foarte util unor zone aproape deloc exersate prin metode clasice. Contractia si relaxarea muschilor, relaxeaza cavitati sensibile - puncte din acupunctura, indepartind astfel
energia stagnanta si permitind QI-ului sa circule liber si armonios.
BAGUA ZHANG
In mod normal Bagua este o practica foarte solicitanta din punct de vedere fizic, astfel ca ea nu poate fi recomandata direct oricaror grupe de virsta.
Abordarea acestei discipline se face gradat:
- posturi (zhuang) statice si chiar dinamice cu rol de echilibrare energetica
- forme lente de Bagua Qigong ce introduc mersul pe cerc si pregatesc corpul pentru
- exercitii mai complexe - "schimbari de palma"
De remarcat ca formele de Yiquan si Wudang Taiji care se practica in unele clubului au si
elemente de Bagua, la nivel de tarusi (zhuang) sau tehnica (Taiji-ul vechi din Wudang,
cuprindea Bagua ca si concept in cadrul unei practici arhaice, complete, spre deosebire
de unele scoli simplificate din Taiji-ul modern)
Changquan - chinezesc
Este caracterizată prin poziții lungi si joase, foarte practice pentru spatiile libere.
Stilurile chineze de arte martiale sunt greu in a le urmari originile. Lunga istorie a lor combinata cu haosul politic consistent si schimbarea organizatională face foarte dificil să urmeze o cale istorică liniara. Indiferent, Chang Quan sau lung Fist Kung Fu este una dintre cele mai populare derivate din artele martiale chinezesti, originare din partea de nord a tării a aparut în secolul al 10-lea. Acest stil extrem de estetic si acrobatic, în fapt, a fost un favorit la nivel mondial pentru a fi studiat de ceva timp .
Istoria de Chang Quan sau lung Fist Kung Fu
Chang Quan sau lung Fist Kung Fu a fost dezvoltat pentru prima dată în timpul secolului al 10-lea de către Zhao Kuangyin, cunoscut sub numele de împăratul Taizu (927-976) a dinastiei Song. De unde a venit de la numele lui? Ei bine, numele lui de familie era Zhao, numele dat a fost Kuangyin, si titlul postum a fost Taizu.
Zhao Kuangyin sa născut într-o familie de traditii militare si a început practicarea artelor martiale la o vârstă fragedă. El a reusit să dezvolte 32 de pozitii în timpul vietii sale, care a servit ca bază pentru miscările Chang Quan sau lung Fist Kung Fu. De fapt, ca stil a fost deseori numit Taizu Changquan, care înseamnă "stilul lung Fist a împăratului Taizu."
De a doua jumătate a dinastiei Ming (1368-1644), clasificarea de lupte cu pumnul si scoli Chuan care au apărut, care a devenit chiar si mai detaliate în timpul dinastiei Qing. De fapt, generalul Qi Jiguang a dinastiei Ming, si Wushu maestru Cheng Chongdou au avut posibilitatea de a vedea si de a specifica diferenta între stilul lung Chuan si cel de luptă cu rază scurtă.
S-au schimbat după înfrângerea de Chiang Kai-Shek. Republica Populară Chineză (comunist), a avut un rol mai activ în lucruri, crearea de ceea ce stim acum ca wushu modern sau contemporan. Wush este un sport, în timp ce pe termen lung Fist sau Chang Quan a fost mai putin; astfel, lucrurile s-au schimbat în wushu pentru al face mai estetic. Aplicarea tehnicilor a fost lăsata pentru Sanshou, sau un tip de sparring / luptă sport.
Chang scolile Quan sau substilurile
Chang Quan se referă la stilul lung chinezesc Chuan. Este, de asemenea, un termen care cuprinde mai multe scoli de Chuan (pumn), în China, printre care:
Cha Quan (Cha-familia Chuan)
Floare-Style Chuan
China-Style Chuan,
Paochui (Cannon Chuan)
Hong-familia Chuan
Rosu-Style Chuan
Shaolin Chuan
Fanzi Quan (rostogolea Chuan)
Caracteristicile de lung Fist
Fist lung si frumusete sunt de multe ori sinonime. Partea de arta de arte martiale nu este pierduta în acest stil. În conformitate, boxeri Chang Quan au tendinta de a lupta de la distantă, la extrem de anvergura aripilor lor. Este, de asemenea, un stil melodic, în care nu tinde să fie o bataie de ceea ce medicii de lung Fist face.
Atletismul tinde să fie necesar pentru a practica lung Fist. Pozitile sunt,de asemenea, extrem de accentuate.
Antrenamentul in Chang Quan
Arsenalul de lovituri de acest stil acoperă aproape totul, de la lovitura fată de bază a lovi cu piciorul a sări înapoi de la o lovitură de matura pentru a lovi cu piciorul vârtej de vânt. În special lovituri caracteristici moderne changquan includ:
xuanfengjiao ( lovitură vârtej de vânt)
xuanzi ( fluture salt)
cekongfan ( salt lateral)
tengkongfeijiao ( lovitura in zbor)
Long box se caracterizează printr-un echilibru bun în utilizarea unor tehnici de mână si de picior si este recunoscut pentru loviturile sale acrobatice incredibile. În evenimente demonstrative este recunoscut pentru virajele lor, alergari si cascadorii. Miscări contemporane Changquan sunt dificil de efectuat, care necesită o mare flexibilitate si forta musculara comparabile cu gimnastica.
Tipurile de kung fu sunt în primul rând izbitoare de asemanatoare in stiluri, si Chang Quan nu este diferit. De mână si picior toate sunt utilizate. De fapt, loviturile practicate în cadrul Chang Quan sunt de multe ori destul de acrobatice.
Forma stilului chanquan se remerca prin utilizarea foarte mare de tehnici de izbitoare si aspectul poate fi considerat un sistem de rază lungă de lovituri de luptă. În unele stiluri motto-ul changquan este :Cea mai bună apărare este un atac puternic, pe care practicantul oponet vrea sa lanseze un astfel de atac preventiv agresiv, care nu vă va oferi timp pentru a ataca.Mai pe scurt ataca din prima dur si nu astepta sa vezi ce fel de atac vei primii. Altii pune accentul pe utilizarea de apărare,atac din moto-ul de mai sus. Long Pumnul foloseste miscari lungi si extinse circulare pentru a îmbunătăti mobilitatea pe tot corpul în muschi , tendoane si articulatii . Tehnici avansate includ tehnici Changquan dislocare Qin na si proiectii Shuai Jiao.
În general, formarea Chang Quan este format din:
Forme (Bare de mână)
Arme de formare
Competente comune de blocare si Seturi predestinate
De aparare de instruire
Prestabilite pentru doua persoane
Iron Palm Training (Arte interne)
Prin urmare, desi Chang Quan este cu sigurantă o artă unică, o metodă generală de formare este similara cu multe alte stiluri traditionale.
practicanti faimosi contemporan
Morgan Benoit: Acest actor chinez-american este cel mai bine cunoscut pentru rolul lui Lupo în Forbidden Kingdom. Ca un tânăr, el a devenit extrem de competen în Long Fist Kung Fu.
Jet Li : Arte martiale actor de film Jet Li este un foarte celebru si adept practicant de wushu care a practicat mai multe stiluri de arte martiale.Este specializat în Long Fist Kung Fu.
Donnie Yen : Yen este un renumit actor de film de arte martiale, care a practicat mai multe stiluri de arte martiale. De la o vârstă fragedă el a practicatacest stil.
Hapkido - corean
Pentru o intelegere mai deplina a tehnicii si miscarilor HAPKIDO este necesar de a insusi si aplica cele trei principii ale filosofiei dao--budiste. Acestea sunt teoriile "Yoo" (apa), "Won" (cercul), "Hwa" (armonia, neopunerea).
Teoria"Yoo" (apa):
Apa nu lupta cu obstacolele intilnite in cale. Dind dovada de o rabdare uriasa, ea se adapteaza si le ocoleste in locul comod, si de asemenea, patrunzind in orice crapatura, le distruge definitiv. Acelasi lucru se intimpla si in actiunile persoanei ce studiaza HAPKIDO. Ea evita confruntarile dure cu adversarul, si adaptindu-se la miscarile acestuia, il ocoleste, si ii aplica lovitura din pozitie comoda si inofensiva pentru sine. Trebuie de accentuat, ca avind o capacitate mare de adaptare, apa nu se schimba si ramine intotdeauna apa.
Ca exemplu al miscarii energiei prin mina sau picior poate servi miscarea curentului de apa prin furtunul pompierilor. El este foarte moale si flexibil cind este gol, se poate usor de ridicat sau strins. Dar cind curentul de apa curge sub presiune, este greu de tinut de catre un singur om, nemaivorbind de faptul de a-l stringe. In HAPKIDO trebuie sa stii sa-ti concentrezi toata puterea intr-un singur punct.
Teoria "Won" (cercul):
Cercul este o forma geometrica fara inceput si sfirsit. Intilnind atacul adversarului cu o miscare circulara, noi ii schimbam directia, micsorindu-i influenta. Acest lucru micsoreaza probabilitatea traumelor in timpul blocarii atacului, de asemenea duce la pierderea coordonatiei, ceia ce lipseste adversarul de putere si incredere. Miscarea circulara acorda posibilitatea de a controla pozitia corpului adversarului, de asemenea de a combina in concordanta tehnica de aparare cu cea de atac.
Teoria "Hwa" (armonia, neopunerea):
HAPKIDO - este calea dezvoltarii mintii, trupului si a spiritului, a combinarii armonioase a naturii inconjuratoare cu sine.
Obtinind armonia launtrica, este usor de controlat miscarile si energia adversarului.
Hon-Do-Ryu - japonez
Hwarangdo - corean
Sunt mai multe documente istorice care scot în evidenţă existenţa unor forme de luptă cu mâinile şi picioarele din perioada regatelor Silla si Koguryo. Unele dintre poziţii aduc spre Taek-Kyonsau spre tehnicile japoneze de luptă care poartă numele de Jujitsu. Aceşti luptători aparţinând Hwa Rang do-ului au dat o nouă dimensiune metodelor de luptă cu picioarele, schimbându-le în noi stiluri deluptă şi introducând principiile codului lor. O nouă concepţie mentală şi psihică a transformat lupta cu piciorul într-o artă. De-alungul perioadei Hwa Rang do, metoda primitivă de luptă cu mâinile, numită Soo Bak-Gi, era foarte populară printre oamenii de rând din Koguryo. Poporul avea un mare respect pentru această formă de luptă astfel că de-a lungul unui an, între două sărbători importante, prima a lunii mai şi cealaltă a lunii august, aveau loc competiţii de Soo Bak-Gi împreună cu jocuri ale luptelor libere coreene, cu lupte războinice cu arme şi stilul de luptă cu piciorul numit Jeki-Chagi. Faimosul istoric coreean, doctorul Danjae Shin Chae Ho,în scrierile sale despre îndepărtatul Chosun, descrie diferite întreceri de îndemânare şi curaj desfăşurate sub anumite reguli : “Dansuri cu sabia, sporturi de apă unde erau întreceri de sărituri în râuri îngheţate ca un test al curajului şi perseverenţei. Trasul cu arcul şi Taek-Kyon-ul sunt întreceri unde erau demonstrate forţa şi îndemânarea. Câştigătorului întrecerilor de vânătoare îi era dat numele de Sou-Bi, un nume care atrăgea după sine respect şi admiraţie. Mai presus de decizia juriului, era judecata spectatorilor care îi ridica pe învingători în slăvi.
Doctorul Danjae Shin susţine că arta Soo Bak-Gi a fost,eventual, introdusă în China sub forma şi denumirea Kwon Bup, iar în Japonia ca o formă a Jujitsu-lui.
Documente istorice vechi relatând despre artele marţiale în Coreea, relevă importante descoperiri datând din perioada celui de-al treilea rege al Dinastiei Yi (1401-1408) care a format un puternic organism al armatei în care a recrutat experţi în Taek-Kyon, Sirum (lupte coreene libere), Soo Bak-Gi, trasul cu arcul şi arme tradiţionale. Unele documente, nu puţine la număr, tind să indice că multe dintre aceste forme de luptă au fost exportate în Japonia formând bazele pentru Jujitsu şi pentru Karate.
Organismul coreean Hwa Rang do a fost imitat, prin organizare şi cod, de către samuraii japonezi.
Masutatsu Oyama, o autoritate binecunoscută a karatelui japonez şi fondator al stilului Kyokushinkai, în cartea sa “Acestea sunt karatele” menţionează că etimologia cuvântului “KARA” deriveaza din cuvântul coreean “KAYA” folosit în sudul peninsulei coreene.
Iai-Do - japonez
Isshinryu - okinawa
Isshin-ryu
Okinawa Isshin-ryu (Calea inimilor unite) este un stil de artă marţială originar din insula Okinawa.
Istoric
Okinawa este patria şcolilor de arte marţiale cunoscute îndeobşte sub denumirea de Karate. De provenienţă chineză şi cu aportul substanţial al populaţiei locale, Karate s-a sintetizat de la început ca un sistem defensiv civil, de luptă "om la om". Denumirea de Karate este folosită abia începind cu secolul XX, în trecut fiind uzuală denumirea "To De" (mâna chinezească). Gichin Funakoshi înlocuieşte ideograma „kara” (China) cu „Kara” (gol) din cauza conflictului existent între naţionalismul japonez şi tot ce era străin. În anii ’30 maeştrii din Okinawa adoptă oficial denumirea Karate cu ideogramele „mâna goala”, formulă utilizată de toate şcolile din Okinawa în prezent, inclusiv de celebra şi străvechea şcoală Kojo, care are cel mai vechi stil de Karate atestat documentar din Okinawa. Alte denumiri uzuale în ziua de astăzi, Kempo, Okinawa Te, Ryukyu Kempo, etc. sunt în general sisteme de sorginte hawaiană sau americană cu rădăcini în Okinawa, dar amestecate cu Jiu Jitsu sau Kung Fu.
Tatsuo Shimabuku
Un stil aparte care conservă multe din tehnicile antice cum ar fi: lovitura cu pumnul vertical, versiuni vechi ale kata Kushanku, Naihanchi (Tekki), Chinto, este Isshin-ryu (şcoala inimilor unite) creat în anii 1950 de către maestrul Tatsuo Shimabuku din Okinawa.
Tatsuo Shimabuku s-a născut pe 9 septembrie 1906 în satul Kiyan din Okinawa într-o familie modestă cu 10 copii. Având o constituţie destul de firavă, părinţii decid să-l trimită să înveţe karate la unchiul său, Urshu Matsumura, care preda Shorinryu într-o localitate apropiată. Micul Shimabuku participă cu mult zel la antrenamentele unchiului său, ţinând cont că trebuia să muncească în ferma familiei şi să străbată în fiecare zi cei 8 km până la dojo (sala de antrenament). Progresează foarte repede ajungând în câţiva ani asistentul unchiului său şi posesorul unor abilităţi remarcabile: câştigă constant la concursurile de aruncare a suliţei şi de sărituri.
La 23 de ani începe studiul cu unul dintre cei mai faimoşi maeştri de karate Kyan Chotoku. De la acesta îşi însuşeşte Shorin kata: Seisan, Naihanchi, Wanshu, Kushanku (versiunea Yara), Tokumeni No Kun precum şi exerciţiile de kiko (lucru cu energia internă ki). Prin maestrul Kyan il cunoaşte pe Choki Motobu şi studiază pentru o perioadă în paralel cu acesta lupta liberă. S-ar părea că la Motobu l-a întâlnit pe misionarul creştin de origine chineză Tang Gee Hsiang care îl învaţă principii şi tehnici de Hsing Yi (stil intern de Kung Fu, foarte agresiv). Din Hsing Yi este cert că provine Yory Ashi (deplasarea cu pasul adăugat) precum şi extraordinara ofensivitate a stilului Isshin-ryu.
După moartea maestrului Kyan în 1945, Tatsuo Shimabuku studiază Gojuryu cu fondatorul acestui sistem, Chojun Miyugi incluzând în sistemul său Sanchin şi Seienchin Kata. Despre Sanchin va spune că “nu există karate fără Sanchin”. În această perioadă Tatsuo Shimabuku îşi testează de multe ori tehnicile marţiale în lupte de stradă, în special cu răufăcătorii Yakuza, ajungând să fie cunoscut şi temut ca luptător. Pentru completarea cunoştinţelor marţiale, practică kobudo (arme traditionale) cu Moden Yabiku şi cu Shinken Taira, studiind cu acesta din urmă până în 1960.
Spre sfârşitul anilor 40, Tatsuo Shimabuku îşi deschide un mic dojo in Agena unde predă propria viziune, rezultată din îmbinarea celor mai bune principii şi tehnici din Shorin si Goju sub denumirea de “Chan migwa-tei (“stilul karate al lui Kyan cel cu ochii mici”). In ianuarie 1954 Tatsuo Shimabuku are un vis în care o zeiţă a apelor, Mizugami îi spune să-şi denumească stilul Isshin-ryu (Şcoala inimilor unite). De aceea, ziua de 15 ianuarie 1954 este considerată ziua de naştere a stilului Isshin-ryu iar emblema stilului o reprezintă pe zeiţa apelor ieşind din mare.
Prima organizaţie oficiala de karate Isshin-ryu, American Okinawan Karate Association - AOKA (”Asociatia Americano-Okinawiana de karate”), a fost formată în 1960 de Tatsuo Shimabuku, Eiko Kaneshi, Harold Mitchum, Kinjo Kinsoku, Steve Armstrong şi alţii. În 1964 şi 1966, Tatsuo Shimabuku îşi vizitează elevii din America. Cu această ocazie este realizat un film cuprinzând toate mişcările kata din stil. În 1972, Tatsuo Shimabuku se retrage din funcţiile oficiale, lăsându-l pe fiul său Kichiro la conducerea stilului. Maestrul Tatsuo Shimabuku moare pe 30 mai 1975.
Dezvoltarea stilului Isshin-ryu după moartea lui Tatsuo Shimabuku
De remarcat că la începutul anilor 50, Corpul Puşcaşilor Marini ai Statelor Unite căuta un maestru şi o metodă pentru instruirea soldatilor în lupta corp-la-corp. Criteriile de alegere a metodei preferate erau: agresivitatea, simplitatea, uşurinţa învăţării şi rapiditatea progresului. Dupa vizitarea mai multor dojo-uri din Okinawa precum şi din restul Japoniei, oficialii puşcaşilor marini s-au oprit asupra stilului Isshin-ryu care întrunea toate calităţile menţionate. Povestirile spun că Tatsuo Shimabuku i-a uimit pe americani bătând câteva cuie groase într-o bârnă de stejar doar cu cantul mâinii, afirmând că îi poate antrena să facă la fel în 3-4 luni. Chiar şi în prezent stilul Isshin-ryu constituie baza antrenamentelor de luptă corp-la-corp ale Puşcaşilor Marini şi ale trupelor SEAL ale Marinei Statelor Unite, iar instructorii militari sint purtători ai centurii negre în stilul Isshin-ryu. Eficienţa acestui stil a fost testată cu suces în războaiele din Coreea si Vietmam. La ora actuală, Isshin-ryu este unul dintre cele mai răspândite sisteme pe continentul american. Adaptabilitatea şi lipsa de prejudecăţi în domeniul tehnic l-au făcut să fie cel mai unitar stil de Karate până în present.
În Isshin-ryu există foarte multe curente, asociaţii, maestri, fiecare având propria metoda, uneori cu foarte multe deosebiri faţă de forma iniţială, dar toţi practică Isshin-ryu.
Joshinkan Isshin-ryu
Joshinkan Isshin-ryu curentul spiritului superior al inimilor unite este o abordare deosebită a stilului Isshin-ryu, care promovează o concepţie realistă a tehnicii de Isshin-ryu, mai apropiată de lupta de stradă, pe baza tehnicilor vechi de luptă corp la corp dezvoltate în Okinawa. Tehnica traditională este folosită ca sursă de inspiraţie pentru tehnicile moderne, având în vedere că multe din vechile metode erau destinate omorîrii adversarului, nemaifiind actuale in contextul modern. Pe de altă parte, multe din tehnicile vechi de luptă sunt foarte actuale în contextul conflictului stradal contemporan. Stilul Joshinkan a adoptat, de asemenea, multe tactici şi tehnici din stilurile shoot wresling, Brazilian Ju Jitsu, American Kempo, Escrima şi chiar din Kick Boxing. Toate aceste se pot regăsi cu puţină imaginaţie şi în mişcările Kata vechi. Creatorul conceptului, Shihan Lars Andersen (5 Dan Isshin-ryu) lucrase ani ca poliţist sub acoperire cu bandele de motociclişti (Hell’s Angels) şi fusese instructor în cadrul Forţelor Naţiunilor Unite în Kosovo (KFOR) şi al Academiei Daneze de Poliţie. Având o bogată experienţă în ceea ce se numeşte luptă de stradă, el a studiat multe mişcări din Kata vechi adaptându-le şi facându-le eficiente în contextul actual. În Joshinkan Isshin-ryu există o formă de luptă de antrenament, numită “Dojo Kumite”, în care sunt permise foarte multe tehnici din arsenalul de tehnici: lovituri de braţe la faţa si la corp, prize, proiecţii, luptă la sol, loviturile la testicule toate în condiţii de contact direct, aşa cum erau vechile forme de lupta tegumi din Okinawa.
In Europa şi în România curentul promovat este Joshinkan Isshin-ryu.
Descrieri ale stilului Isshin-ryu
Caracteristici ale stilului Isshin-ryu
Principalele caracteristici ale Isshin-ryu sunt:
lovitură cu pumnul în poziţie verticală, mai supla decât lovitura „tirbuşon”, dar mai rapidă şi mai seacă;
blocaje executate suplu şi dur (există curente de Isshin-ryu unde nu există conceptul de blocaj) cu partea musculară a braţelor si picioarelor;
tehnici de picior executate biciuit, rapide si scurte;
complexitate tehnică deosebită: lovituri de braţ şi de picior, tehnici de blocaj de braţ şi de picior, chei, prize, proiecţii, fixări, strangulări, luxări, acţiuni asupra punctelor sensibile ala organismului uman si punctelor de acupunctură (Kyosho jutsu);
tactica principală în luptă: lovituri de braţe la cap şi tehnici de picioare în partea de jos a corpului, eventual în testicule sau pe articulaţii;
tehnici simple de învăţat şi metodică raţională, astfel încât într-un timp relativ scurt să se ajungă la eficienţă pe stradă;
lipsă de prejudecăţi în materie de tehnică. (sintagma „nu fac aşa fiind că nu există” nu este folosită în Isshin-ryu);
tehnici energetice si de condiţionare eficiente, multe dintre ele de sorginte chinezească: „Scriptura asuplizării tendoanelor”, Chishi, Nigirigami, Kote gi tai, Kakie, Tegumi, Makiwara, Kiko (qi gong okinawian);
îmbinare între lovituri si chei, proiecţii (tuite);
metodică de predare raţională astfel încât Isshn-ryu să nu fie doar apanajul unor indivizi solizi;
complexitate tehnică la niveluri înalte şi rafinament;
8 kata de mâini goale şi 5 de arme albe. Toate mişcările sunt studiate cu aplicaţiile specifice cât mai realist;
promovarea luptei contact şi a autoapărării realiste.
Kata
Kata (型 or 形) (in traducere literală: "formă") este un cuvânt japonez care descrie în detaliu modul în care trebuie efectuată o mişcare. Un sistem este sintetizat prin metodele formale de a-l practica sau kata. În general se consideră că există treisprezece kata care aparţin stitului Isshinryu: (opt fără arme, trei cu arme Bo şi două cu arme Sai
Kata fără arme
(listate în ordinea de învăţare)
Seisan ( Seisan)
Seiuchin ( Seiyunchin)
Naihanchi (Naihanchi)
Wansu ( Wansū)
Chinto (Chintō)
Sanchin ( Sanchin)
Kusanku ( Kūsankū)
Sunsu ( Sunsū)
În unele şcoli de Isshinryu ultimul kata care se învaţă este Sanchin. În altele se învaţă Wansu înainte de Naihanchi.
Kata cu arme Bo
Tokumine no kon ( Tokumine no kun)
Urashi bo ( Urashī bō)
Shishi no kon ( Shīshi no kun)
Kata cu arme Sai
Kusanku sai Kūsankū sai
Chatanyara no sai (Chatan Yara no sai)
Originile şi semnificaţiile diferitelor Kata
Seisan înseamnă "13" and a fost preluată din stilul Shorin-ryu, fiind una din cele mai vechi kata.
Seiuchin înseamnă "kata de război" şi a fost preluată din stilul Goju-ryu
Naihanchi means "calul de fier" şi a fost preluată din stilul Shorin-ryu
Wansu înseamnă "formă de a zvârli" şi a fost preluată din stilul Shorin-ryu
Chinto înseamnă "lupta spre este" şi a fost preluată din stilul Shorin-ryu
Sanchin înseamnă "trei bătălii" şi a fost preluată din stilul Goju-ryu
Kusankuînseamnă to "vedere spre cer" şi a fost preluată din stilul Shorin-ryu
Sunsu înseamnă "fiul omului bătrân" or "omul puternic" şi a fost inventată de Tatsuo Shimabuku Tatsuo deoarece dorea să concentreze într-o singură kata, toate mişcările pe care le considera importante pentru Isshin-ryu. Ea conţine multe mişcări care fac pare din alte katas care se întâlnesc în Sunsu.
Goju-ryu înseamnă "modul dur şi moale" iar cele două two kata pe care Isshin-ryu le preia din Goju-ryu, anume Seiuchin and Sanchin, sunt două kata care sunt adeseori practicate cu o respiraţie accentuată şi o tensiune dinamică. Ele constituie tehnici avansate de respiraţie şi, dacă sunt bine executate, se pot uşor distinge elemente dur/moale al fiec+reia dintre aceste kata.
Organizare
Organizare internaţională
Conducătorul actual al Isshin-ryu din Okinawa este Kichiro Shimabuku (10 Dan), fiul cel mai mare al lui Tatsuo Shimabuku. Există însă şi divergenţe de ordin politic şi unii dintre practicanţii stilului ar prefera să-l urmeze Ciso Shimabuku, pe fiul mai tânăr al lui Tatsuo Shimabuku sau pe ginerele lui, Angi Uezu (9 Dan), care este conducătorul altei organizaţii în Okinawa.
Exista numeroase organizaţii de Isshin-ryu care sunt independente de conducerea din Okinawa, fiecare având alt conducător. Dintre aceste organizaţii se pot menţiona:
Isshin-ryu Karate-Do Association (IKA) condusă de un comitet de maeştri de karate care urmează învăţăturile lui Arsenio J. Advincula;
The United States Isshin-ryu Karate Association (USIKA) condusă de Hanshi-Sei Phil E. Little;
International Isshin-ryu Karate Association (IIKA);
American Okinawan Karate Association (AOKA);
Okinawa Isshin-ryu Karate and Kobudo Association fondat de Angi Uzeu;
Joshinkan Isshinryu Karate Kobudo Renmei;
United Isshin-ryu Karate Association (UIKA):
United Isshin-ryu Karate Federation (UIKF):
Order of Isshin-ryu (OI);
Tatsuo Kan Society (TKS);
La nivel mondial există United Isshin-ryu Council, un fel de consiliu de coordonare a tuturor organizaţiilor independente de Isshin-ryu care păstrează unitatea stilului.
The Isshin-kai este o asociaţie de Isshin-ryu, Karate şi Kobudo care urmăreşte să păstreze învăţăturile lui Tatsuo Shimabuku. Ea a fost creată în septembrie 1998 de către difiţi discipoli direcţi ai maestrului Tatsuo Shimabuku, printre care: Tokumura Kensho, Arsenio J. Advincula and Robert Safreed.
Jiu Jitsu - japonez
Jiu jitsu brazilian - brazilian (întemeietori Mitsuyo Maeda, Carlos Gracie, Helio Gracie)
Judo - japonez (întemeietor Jigoro Kano)
Se cunosc mai mult de 1000 de forme de arte
marţiale răspândite prin toată lumea şi care datează de mai bine de 2000
de ani. Momentul şi locul de început al artelor marţiale este
necunoscut. În cultura vestică putem data dezvoltarea artelor marţiale
cum ar fi: tragerea cu arcul şi luptele încă din Grecia antică. Totuşi
se pot găsi dovezi că artele marţiale erau practicate încă din vechiul
Babilon.
În Orientul depărtat dezvoltarea artelor marţiale este un pic mai obscură. Este acceptat faptul că artele marţiale îşi au rădăcinile în vechea Chină alături de călugării care foloseau tehnici de luptă fără arme pentru a se proteja. Nu sunt cunoscute primele tehnici de luptă fără arme. Combinaţiile între diferitele forme de luptă erau necunoscute. În ciuda dorinţei clasei conducătoare de a păstra tehnicile de luptă fără arme secrete, prin comerţ şi emigrare, artele marţiale s-au răspândit din China în tot Orientul. Cea mai veche cronică referitoare la artele marţiale este Nihon Shoki, care vorbeşte despre luptele japoneze şi datează din 720 e.n. De atunci artele marţiale s-au dezvoltat într-o mare varietate de sisteme care au fost predecesoarele artelor marţiale existente astăzi. În ciuda dezvoltării mai multor tipuri de arme, luptele corp la corp rămân un stil practicat în toată lumea.
În Orientul depărtat dezvoltarea artelor marţiale este un pic mai obscură. Este acceptat faptul că artele marţiale îşi au rădăcinile în vechea Chină alături de călugării care foloseau tehnici de luptă fără arme pentru a se proteja. Nu sunt cunoscute primele tehnici de luptă fără arme. Combinaţiile între diferitele forme de luptă erau necunoscute. În ciuda dorinţei clasei conducătoare de a păstra tehnicile de luptă fără arme secrete, prin comerţ şi emigrare, artele marţiale s-au răspândit din China în tot Orientul. Cea mai veche cronică referitoare la artele marţiale este Nihon Shoki, care vorbeşte despre luptele japoneze şi datează din 720 e.n. De atunci artele marţiale s-au dezvoltat într-o mare varietate de sisteme care au fost predecesoarele artelor marţiale existente astăzi. În ciuda dezvoltării mai multor tipuri de arme, luptele corp la corp rămân un stil practicat în toată lumea.
Istoria Judo-ului
Originea
artelor marţiale japoneze este foarte vagă şi lucrurile cunoscute astăzi
sunt mai mult legendă decât adevăr. Totuşi, sistemul artelor marţiale
takenouchi-ryu fondat în 1532 este considerat începutul formelor de
jujutsu japonez. Fondatorul sistemului preda jujutsu într-o manieră bine
structurată.
În următorii câteva sute de ani, artele marţiale au fost perfecţionate de Samurai care studiau toată viaţa 20-30 de forme de arte marţiale. Dintre toate, numai una singură era bazată pe autoapărarea neînarmată-jujutsu. Până la jumătatea secolului al XIX-lea, exista un număr de 700 de forme diferite de jujutsu. Cele mai populare erau : takenouchi-ryu, jikishin-ryu, kyushin-ryu, yoshin-ryu, mirua-ryu, sekiguchi-ryu, kito-ryu şi tenshin-shinyo-ryu, ultimele două contribuind la dezvoltarea judo-ului.
În această perioadă politica japoneză a devenit un haos. Vizita lui Commodore Perry în Japonia în 1855 a schimbat de asemenea civilizaţia japoneză prin deschiderea unei noi lumi. În 1868 conducerea imperială a fost restaurată (Restaurarea Meiji) şi declinul clasei Samurailor a început alături de un declin rapid în toate artele marţiale. Cu toată că guvernul nu a interzis oficial artele marţiale, oamenii nu erau încurajaţi să înveţe sau să le practice deoarece statul era considerat mai important decât individul. Ceea ce era odată gloria samurailor acum nu era bine privit, iar multe şcoli bune de jujutsu au început să dispară.
Pentru a supravieţui în timpul Restauraţiei Meiji, Budo s-a modificat, devenind o unealtă de a cultiva individul şi a îl face o persoană mai bună pentru binele tuturor. Ca rezultat, budo şi-a găsit loc în educaţia fizică şi sport.
Sportul oferea lucrul în echipă care era benefic pentru toţi şi de asemenea dezvolta individul. Era o educaţie fizică completă şi nu doar un joc. Dr. Jigoro Kano este acreditat pentru supravieţuirea jujutsu în timpul Restauraţiei Meiji. El a preluat jujutsu şi l-a adaptat nevoilor vremii. Noua sa metodologie a fost numită judo.
În 1882, Dr. Jigoro Kano (Părintele Judo-ului) a făcut un studiu referitor la aceste tehnici străvechi de autoapărare şi pe cele mai bune le-a înglobat într-un sport cunoscut sub numele de Kodokan Judo.
În următorii câteva sute de ani, artele marţiale au fost perfecţionate de Samurai care studiau toată viaţa 20-30 de forme de arte marţiale. Dintre toate, numai una singură era bazată pe autoapărarea neînarmată-jujutsu. Până la jumătatea secolului al XIX-lea, exista un număr de 700 de forme diferite de jujutsu. Cele mai populare erau : takenouchi-ryu, jikishin-ryu, kyushin-ryu, yoshin-ryu, mirua-ryu, sekiguchi-ryu, kito-ryu şi tenshin-shinyo-ryu, ultimele două contribuind la dezvoltarea judo-ului.
În această perioadă politica japoneză a devenit un haos. Vizita lui Commodore Perry în Japonia în 1855 a schimbat de asemenea civilizaţia japoneză prin deschiderea unei noi lumi. În 1868 conducerea imperială a fost restaurată (Restaurarea Meiji) şi declinul clasei Samurailor a început alături de un declin rapid în toate artele marţiale. Cu toată că guvernul nu a interzis oficial artele marţiale, oamenii nu erau încurajaţi să înveţe sau să le practice deoarece statul era considerat mai important decât individul. Ceea ce era odată gloria samurailor acum nu era bine privit, iar multe şcoli bune de jujutsu au început să dispară.
Pentru a supravieţui în timpul Restauraţiei Meiji, Budo s-a modificat, devenind o unealtă de a cultiva individul şi a îl face o persoană mai bună pentru binele tuturor. Ca rezultat, budo şi-a găsit loc în educaţia fizică şi sport.
Sportul oferea lucrul în echipă care era benefic pentru toţi şi de asemenea dezvolta individul. Era o educaţie fizică completă şi nu doar un joc. Dr. Jigoro Kano este acreditat pentru supravieţuirea jujutsu în timpul Restauraţiei Meiji. El a preluat jujutsu şi l-a adaptat nevoilor vremii. Noua sa metodologie a fost numită judo.
În 1882, Dr. Jigoro Kano (Părintele Judo-ului) a făcut un studiu referitor la aceste tehnici străvechi de autoapărare şi pe cele mai bune le-a înglobat într-un sport cunoscut sub numele de Kodokan Judo.
Fundarea Judo-ului
În
satul pescăresc Mikage, lângă Kobe, în Japonia, s-a născut Jigoro Kano
pe 28 octombrie 1860. În 1871, familia lui Kano s-a mutat în Tokyo.
Copil fiind, Kano era firav, slab, mic de înălţime şi bolnăvicios. Împotriva sfatului doctorului, Kano a decis să facă ceva pentru a îşi îmbunătăţi sănătatea şi în acelaţi timp să înveţe să se apere. La vârsta de 18 ani s-a înscris în şcoala de jujutsu Tenjin Shinyo ryu. Sub tutela lui Fukuda Hachinosuke, Kano şi-a început călătoria spre bunăstarea fizică. Tenjin Shinyo ryu era o artă marţială blândă care aborda mai mult armonia decât lupta, cu toate că includea şi tehnici de lovitură şi de apucare.
După ce a studiat la Tenjin Shinyo ryu, Kano s-a transferat la şcoala Kito ryu pentru a studia cu Tsunetoshi Iikubo. Această formă de jujutsu era mult mai blândă şi mai moderată.
În acele vremuri Kano a început un studiu sistematic şi cuprinzător al celorlalte forme de jujutsu, cum ar fi sekiguchi-ryu şi seigo-ryu. El a înţeles foarte repede că râvnea la o cunoaştere mentală care lipsea din învăţăturile maeştrilor săi. Încerca să înţeleagă superioritatea controlului pe care maeştri lui o dobândiseră. A studiat de asemenea manuscrise ale fondatorilor diverselor şcoli, I Ching (Cartea Schimbărilor), filosofia Lao-Tsze.
În 1880, Kano a început să regândească tehnicile de jujutsu pe care le învăţase. Vroia să combine cele mai bune tehnici învăţate de la diversele şcoli într-un sistem pentru a creea un program de educaţie fizică care să dezvolte atât calităţile fizice cât şi cele mentale. În plus, credea că tehnicile pot fi practicate sub forma unui sport dacă tehnicile mai periculoase erau excluse.
Astfel, în 1882, a extras din străvechiul jujutsu cele mai bune aruncări şi apucări, a adăugat şi câteva elemente personale şi a eliminat tehnicile periculoase de lovituri de mâini şi picioare. Kano, la vârsta de 22 ani, a prezentat noul sport obţinut (judo). L-a denumit Kodokan Judo. Termenul de Kodokan se desparte în ko (lectură, studiu, metodică), do (drum sau cale) şi kan (sală sau loc). În consecinţă se obţine “un loc pentru a studia calea”. Similar, judo se împarte în ju (lin) şi do (drum sau cale) obţinându-se “calea lină”.
Kano şi-a înfiinţat şcoala de judo, intitulată Kodokan, în templul budist din Tokyo, Eishoji. Ulterior şcoala s-a dezvoltat şi s-a mutat. Primul Kodokan avea doar 12 saltele (12 x 18 picioare, aprox. 3,65 x 5,48 metri) şi nouă studenţi în primul an. Astăzi Kodokan are peste 500 de saltele şi mai mult de 1 milion de vizitatori anual.
Devotamentul lui Kano către judo nu a interferat cu progresul său academic. A studiat literatura, politica, economia politică şi a absolvit Universitatea Imperială din Tokyo în 1881.
În 1886, datorită rivalităţii dintre şcolile de jujutsu şi cele de judo, s-a organizat un concurs pentru a determina care artă este superioară. Studenţii lui Kano au câştigat uşor competiţia, stabilindu-se astfel superioritatea judo-ului şi a principiilor şi tehnicilor sale practice.
Categorisirea Kodokan Judo a fost definitivată în 1887. Kodokan avea trei ţeluri: educaţia fizică, eficienţa în concurs şi antrenamentul mental. Structura sa ca o artă marţială era de aşa natură încât putea fi practicat ca un sport competitiv. Loviturile, şuturile, anumite luxaţii şi alte tehnici prea periculoase pentru competiţii erau predate doar studenţilor avansaţi.
Începând cu 1889, Kano a părăsit Japonia pentru a vizita Europa şi Statele Unite. A călătorit peste hotare de 8 ori pentru a propaga judo şi de câteva ori pentru a participa la Jocurile Olimpice şi la întâlnirile diferitelor Comitete. În ciuda condiţiilor grele de muncă, mai mulţi studenţi ai lui Jigoro Kano şi-au dăruit existenţa propagării judo-ului în ţări străine.
În 1892, judo a început să se răspândescă în toată lumea, odată cu citirea de către Takashima Shidachi în faţa societăţii japoneze din Londra a istoriei şi dezvoltării judo-ului.
În 1895, Kano a clasificat aruncările din judo în Go Kyo No Waza. În 1900, a fost înfiinţată Asociaţia Purtătorilor de Dani Kodokan.
Pe 24 iulie 1905, reprezentanţii principalelor şcoli de jujutsu (ryu) din Japonia s-au adunat la Institutul Butokukai din Kyoto pentru a se pune de acord asupra formelor de Kodokan Judo şi pentru a continua dezvoltarea tehnicilor sportive.Tehnicile străvechi de jujutsu, particulare fiecărei şcoli, aveau să rămână prezervate pentru posteritate în kata (luptă regizată).
În 1907, Gunji Koizumi s-a dus în Statele Unite pentru a preda judo.
În 1909, Kodokan a devenit Fundaţie Oficială a Japoniei. În acelaşi an Jigoro Kano a devenit primul membru de origine japoneză al Comitetului Internaţional Olimpic.
În 1910, judo a fost recunoscut ca un sport care putea fi practicat în siguranţă şi în 1911 a fost adoptat ca fiind parte a sistemului de educaţie japonez. În acelaşi an, au luat fiinţă: Departamentul de Instructori de Judo Kodokan, Asociaţia Centurilor Negre Kodokan şi Asociaţia Japoneză de Atletică. Începând cu a cincea olimpiadă, desfăşurată la Stockholm, Kano a început să participe la toate Jocurile Olimpice şi întâlnirile Comitetelor Olimpice Internaţionale şi a devenit o personalitate în sportul de pretutindeni.
Judo-ul Kodokan a fost reevaluat de către membri săi în 1920. Go Kyo No Waza a fost revizuit, adăugându-i-se 40 de aruncări. 8 aruncări din precedenta clasificare au fost excluse.
În 1921, s-a înfiinţat Societatea de Cercetări Medicale în Judo.
Motto-urile Kodokan erau : Seriyoku-zenyo (maxim de eficienţă) şi Jita-kyoei (beneficii şi bunăstări reciproce), accetuând astfel latura morală şi spirituală alături de antrenamentul fizic. Ultimul ţel era de a perfecţiona individul astfel încât să fie de folos societăţii. Faza spirituală, dezvoltată gradual, a fost completă în anul 1922. În acelaşi an, s-a înfiinţat Societatea Culturală de Judo Kodokan.
Pe parcursul vieţii, Kano a obţinut doctoratul în judo, echivalentul a 12 dani, dobândiţi doar de fondatorul judo-ului. A muncit constant pentru a asigura dezvoltarea atleticii şi a sportului japonez în general, fiind numit în consecinţă “Părintele Sportului Japonez”. În 1935, i s-a înmânat premiul Asahi pentru contribuţia deosebită la organizarea sportului în Japonia pe tot parcursul vieţii sale.
Pe lângă calităţile sala de inovator şi bun administrator, Kano era şi un luptător iscusit, lucru susţinut de toţi judoka avansaţi, care s-au recunoscut învinşi în faţa lui Kano.
În timpul călătoriei de întoarcere de la întâlnirea Comitetului Internaţional Olimpic de la Cairo, unde a reuşit să nominalizeze Tokyo pentru desfăşurarea Jocurilor Olimpice din 1940, Kano a murit de pneumonie, la bordul navei S.S. Hikawa Maru pe 4 mai 1938, la vârsta de 78 de ani.
Al Doilea Război Mondial a modificat dezvoltarea judo-ului. În loc să fie folosit ca un sport, el a fost învăţat ca o tehnică de luptă. Cei selecţionaţi pentru forţele de comando şi servicii speciale atingeau adesea un mare grad de expertiză în judo.
Când Japonia a găzduit Jocurile Olimpice din 1964, Judo-ului i s-a acordat oportunitatea de a fi sport olimpic pentru prima oară. Din cele 16 medalii acordate, Japonia a câştigat 3 medalii de aur, şi una de argint. Judo nu mai era un sport japonez ci devenise un sport internaţional.
Timp de 60 de ani structura Judo-ului Kodokan nu s-a schimbat. Totuşi în 1982 Go Kyo No Waza a fost revizuit, reintroducându-se cele 8 tehnici excluse în 1920 şi adăugându-i-se 17 noi tehnici. Aceste 65 tehnici obţinute în urma revizuirii au devenit cunoscute sub denumirea de “Cele 65 de tehnici de Judo Kodokan”.
De-a lungul anilor s-au produs două mari linii de dezvoltare a judo-ului. Una este introducerea de noi categorii de greutate. La început, diferenţele de greutate nu erau importante. Toţi se luptau între ei. Astfel, dacă 2 sportivi la fel de pricepuţi erau faţă în faţă, de obicei câştiga cel mai greu dintre ei. A fost o mare opoziţie la început împotriva introducerii noilor categorii de greutate. Unii maeştri se temeau că aceasta însemna sfârşitul judo-ului ca artă. Iniţial erau trei categorii de greutate, iar ulterior au fost cinci. Includerea ca sport olimpic la Olimpiada din 1964, a ajutat această reformă.
A doua linie era învăţarea judo-ului de către copii. Iniţial, judo era considerat un sport prea periculos pentru a fi învăţat de către copii, deoarece nu aveau disciplina necesară pentru a nu îl folosi în afara sălii. Astăzi, multe cluburi de judo sunt compuse cu precădere din juniori.
Sunt mai multe stiluri de judo. Odată cu includerea sa ca sport olimpic, s-a produs o modificare, practicându-se cu precădere judo competiţional. În consecinţă, unele cluburi practică judo exclusiv pentru a participa la competiţii. Alte cluburi pun accent pe calităţi. Ei repetă mişcările de foarte multe ori până devin instinctive şi îşi dezvoltă viteza prin practică. Aceste cluburi predau de asemenea kata. Ele trebuie considerate ca fiind cluburi de judo tradiţional.
Karate-dō - japonez / okinawianCopil fiind, Kano era firav, slab, mic de înălţime şi bolnăvicios. Împotriva sfatului doctorului, Kano a decis să facă ceva pentru a îşi îmbunătăţi sănătatea şi în acelaţi timp să înveţe să se apere. La vârsta de 18 ani s-a înscris în şcoala de jujutsu Tenjin Shinyo ryu. Sub tutela lui Fukuda Hachinosuke, Kano şi-a început călătoria spre bunăstarea fizică. Tenjin Shinyo ryu era o artă marţială blândă care aborda mai mult armonia decât lupta, cu toate că includea şi tehnici de lovitură şi de apucare.
După ce a studiat la Tenjin Shinyo ryu, Kano s-a transferat la şcoala Kito ryu pentru a studia cu Tsunetoshi Iikubo. Această formă de jujutsu era mult mai blândă şi mai moderată.
În acele vremuri Kano a început un studiu sistematic şi cuprinzător al celorlalte forme de jujutsu, cum ar fi sekiguchi-ryu şi seigo-ryu. El a înţeles foarte repede că râvnea la o cunoaştere mentală care lipsea din învăţăturile maeştrilor săi. Încerca să înţeleagă superioritatea controlului pe care maeştri lui o dobândiseră. A studiat de asemenea manuscrise ale fondatorilor diverselor şcoli, I Ching (Cartea Schimbărilor), filosofia Lao-Tsze.
În 1880, Kano a început să regândească tehnicile de jujutsu pe care le învăţase. Vroia să combine cele mai bune tehnici învăţate de la diversele şcoli într-un sistem pentru a creea un program de educaţie fizică care să dezvolte atât calităţile fizice cât şi cele mentale. În plus, credea că tehnicile pot fi practicate sub forma unui sport dacă tehnicile mai periculoase erau excluse.
Astfel, în 1882, a extras din străvechiul jujutsu cele mai bune aruncări şi apucări, a adăugat şi câteva elemente personale şi a eliminat tehnicile periculoase de lovituri de mâini şi picioare. Kano, la vârsta de 22 ani, a prezentat noul sport obţinut (judo). L-a denumit Kodokan Judo. Termenul de Kodokan se desparte în ko (lectură, studiu, metodică), do (drum sau cale) şi kan (sală sau loc). În consecinţă se obţine “un loc pentru a studia calea”. Similar, judo se împarte în ju (lin) şi do (drum sau cale) obţinându-se “calea lină”.
Kano şi-a înfiinţat şcoala de judo, intitulată Kodokan, în templul budist din Tokyo, Eishoji. Ulterior şcoala s-a dezvoltat şi s-a mutat. Primul Kodokan avea doar 12 saltele (12 x 18 picioare, aprox. 3,65 x 5,48 metri) şi nouă studenţi în primul an. Astăzi Kodokan are peste 500 de saltele şi mai mult de 1 milion de vizitatori anual.
Devotamentul lui Kano către judo nu a interferat cu progresul său academic. A studiat literatura, politica, economia politică şi a absolvit Universitatea Imperială din Tokyo în 1881.
În 1886, datorită rivalităţii dintre şcolile de jujutsu şi cele de judo, s-a organizat un concurs pentru a determina care artă este superioară. Studenţii lui Kano au câştigat uşor competiţia, stabilindu-se astfel superioritatea judo-ului şi a principiilor şi tehnicilor sale practice.
Categorisirea Kodokan Judo a fost definitivată în 1887. Kodokan avea trei ţeluri: educaţia fizică, eficienţa în concurs şi antrenamentul mental. Structura sa ca o artă marţială era de aşa natură încât putea fi practicat ca un sport competitiv. Loviturile, şuturile, anumite luxaţii şi alte tehnici prea periculoase pentru competiţii erau predate doar studenţilor avansaţi.
Începând cu 1889, Kano a părăsit Japonia pentru a vizita Europa şi Statele Unite. A călătorit peste hotare de 8 ori pentru a propaga judo şi de câteva ori pentru a participa la Jocurile Olimpice şi la întâlnirile diferitelor Comitete. În ciuda condiţiilor grele de muncă, mai mulţi studenţi ai lui Jigoro Kano şi-au dăruit existenţa propagării judo-ului în ţări străine.
În 1892, judo a început să se răspândescă în toată lumea, odată cu citirea de către Takashima Shidachi în faţa societăţii japoneze din Londra a istoriei şi dezvoltării judo-ului.
În 1895, Kano a clasificat aruncările din judo în Go Kyo No Waza. În 1900, a fost înfiinţată Asociaţia Purtătorilor de Dani Kodokan.
Pe 24 iulie 1905, reprezentanţii principalelor şcoli de jujutsu (ryu) din Japonia s-au adunat la Institutul Butokukai din Kyoto pentru a se pune de acord asupra formelor de Kodokan Judo şi pentru a continua dezvoltarea tehnicilor sportive.Tehnicile străvechi de jujutsu, particulare fiecărei şcoli, aveau să rămână prezervate pentru posteritate în kata (luptă regizată).
În 1907, Gunji Koizumi s-a dus în Statele Unite pentru a preda judo.
În 1909, Kodokan a devenit Fundaţie Oficială a Japoniei. În acelaşi an Jigoro Kano a devenit primul membru de origine japoneză al Comitetului Internaţional Olimpic.
În 1910, judo a fost recunoscut ca un sport care putea fi practicat în siguranţă şi în 1911 a fost adoptat ca fiind parte a sistemului de educaţie japonez. În acelaşi an, au luat fiinţă: Departamentul de Instructori de Judo Kodokan, Asociaţia Centurilor Negre Kodokan şi Asociaţia Japoneză de Atletică. Începând cu a cincea olimpiadă, desfăşurată la Stockholm, Kano a început să participe la toate Jocurile Olimpice şi întâlnirile Comitetelor Olimpice Internaţionale şi a devenit o personalitate în sportul de pretutindeni.
Judo-ul Kodokan a fost reevaluat de către membri săi în 1920. Go Kyo No Waza a fost revizuit, adăugându-i-se 40 de aruncări. 8 aruncări din precedenta clasificare au fost excluse.
În 1921, s-a înfiinţat Societatea de Cercetări Medicale în Judo.
Motto-urile Kodokan erau : Seriyoku-zenyo (maxim de eficienţă) şi Jita-kyoei (beneficii şi bunăstări reciproce), accetuând astfel latura morală şi spirituală alături de antrenamentul fizic. Ultimul ţel era de a perfecţiona individul astfel încât să fie de folos societăţii. Faza spirituală, dezvoltată gradual, a fost completă în anul 1922. În acelaşi an, s-a înfiinţat Societatea Culturală de Judo Kodokan.
Pe parcursul vieţii, Kano a obţinut doctoratul în judo, echivalentul a 12 dani, dobândiţi doar de fondatorul judo-ului. A muncit constant pentru a asigura dezvoltarea atleticii şi a sportului japonez în general, fiind numit în consecinţă “Părintele Sportului Japonez”. În 1935, i s-a înmânat premiul Asahi pentru contribuţia deosebită la organizarea sportului în Japonia pe tot parcursul vieţii sale.
Pe lângă calităţile sala de inovator şi bun administrator, Kano era şi un luptător iscusit, lucru susţinut de toţi judoka avansaţi, care s-au recunoscut învinşi în faţa lui Kano.
În timpul călătoriei de întoarcere de la întâlnirea Comitetului Internaţional Olimpic de la Cairo, unde a reuşit să nominalizeze Tokyo pentru desfăşurarea Jocurilor Olimpice din 1940, Kano a murit de pneumonie, la bordul navei S.S. Hikawa Maru pe 4 mai 1938, la vârsta de 78 de ani.
Al Doilea Război Mondial a modificat dezvoltarea judo-ului. În loc să fie folosit ca un sport, el a fost învăţat ca o tehnică de luptă. Cei selecţionaţi pentru forţele de comando şi servicii speciale atingeau adesea un mare grad de expertiză în judo.
Când Japonia a găzduit Jocurile Olimpice din 1964, Judo-ului i s-a acordat oportunitatea de a fi sport olimpic pentru prima oară. Din cele 16 medalii acordate, Japonia a câştigat 3 medalii de aur, şi una de argint. Judo nu mai era un sport japonez ci devenise un sport internaţional.
Timp de 60 de ani structura Judo-ului Kodokan nu s-a schimbat. Totuşi în 1982 Go Kyo No Waza a fost revizuit, reintroducându-se cele 8 tehnici excluse în 1920 şi adăugându-i-se 17 noi tehnici. Aceste 65 tehnici obţinute în urma revizuirii au devenit cunoscute sub denumirea de “Cele 65 de tehnici de Judo Kodokan”.
De-a lungul anilor s-au produs două mari linii de dezvoltare a judo-ului. Una este introducerea de noi categorii de greutate. La început, diferenţele de greutate nu erau importante. Toţi se luptau între ei. Astfel, dacă 2 sportivi la fel de pricepuţi erau faţă în faţă, de obicei câştiga cel mai greu dintre ei. A fost o mare opoziţie la început împotriva introducerii noilor categorii de greutate. Unii maeştri se temeau că aceasta însemna sfârşitul judo-ului ca artă. Iniţial erau trei categorii de greutate, iar ulterior au fost cinci. Includerea ca sport olimpic la Olimpiada din 1964, a ajutat această reformă.
A doua linie era învăţarea judo-ului de către copii. Iniţial, judo era considerat un sport prea periculos pentru a fi învăţat de către copii, deoarece nu aveau disciplina necesară pentru a nu îl folosi în afara sălii. Astăzi, multe cluburi de judo sunt compuse cu precădere din juniori.
Sunt mai multe stiluri de judo. Odată cu includerea sa ca sport olimpic, s-a produs o modificare, practicându-se cu precădere judo competiţional. În consecinţă, unele cluburi practică judo exclusiv pentru a participa la competiţii. Alte cluburi pun accent pe calităţi. Ei repetă mişcările de foarte multe ori până devin instinctive şi îşi dezvoltă viteza prin practică. Aceste cluburi predau de asemenea kata. Ele trebuie considerate ca fiind cluburi de judo tradiţional.
Kalarippayattu - indian
Kali - filipinez
Kendo - japonez
Kenpo - american
Kickboxing - occidental
Kobudo - japonez
Kung Fu - chinezesc
Kyudo - japonez
Lupte - Greco-Romane,Libere,Wrestling
Muay Boran- cu formele moderne Muay Thai: tailandez , pradal serey: cambodgian , Muay Lao: laosian,
 | ||
| Muay Thai |
 | |
| Pradal Serey |
lethwei: birmanez , tomoi - malayesian
Nanquan - chinezesc
Ninjitsu - japonez
Qwan-Ki-Do - vietnamez (întemeietor Pham Xuan Tong)
Sun Kwan Moo- Korean Zen Martial arts
Istorie
Byung Jick Ro sa născut 03 iulie 1919, în Kaesung City, Coreea. Fragil cu sănătatea parintii l-au fortat să intre la scoală cu un an mai târziu decât în mod normal. La vârsta de 12 ani, interesul său în artele martiale intensificat asa ca el a urmarit tehnicile practicate în temple locale. El a fost inspirat de a se instrui cu dăruire intensă si care la întărit si îmbunătătit starea lui de sănătate ulteriora.
Ca un om tânăr, Ro a călătorit în Japonia pentru a participa la Universitatea Chuo . El la căutatpe fondatorul Shotokan-nului, Gichin Funakoshi . Începând din 1936, Ro a studiat Shotokan sub Funakoshi, împreună cu Chung Do Kwan fondator, Won Kuk Lee . Ro câstigat ulterior centura neagră. În timpul vacantelor de colegiu, el sa întors acasă si sia învătat prietenii si vecinii tehnicile pe care le învătase. În februarie 1944, sa întors în Coreea, unde a continuat să creeze tehnici de mână suplimentare si tehnici de picior ale lui.
Onorarea numeroase cereri de formare, a deschis Kaesung dojang la 11 martie 1944 în scoală de tir cu arcul Kwan Duck Jung, stabilirea primul dintre "kwans originale fondatori". Din păcate, din cauza situatiei din Coreea în acest timp, dojang a fost nevoit să închidă în termen de trei-patru luni de la deschidere. Acesta a fost sfârsitul războiului mondial II-lea iar Coreea a fost sub ocupatie japoneză. Supravietuirea a fost prima prioritate pentru oamenii din Coreea, si de formare în domeniul artelor martiale a fost de departe de mintea lor. La data de 02 mai 1946, Ro a restabilit arta sa la Dong Dong Hung. Pentru următorii câtiva ani, artele martiale a prosperat t prin populatia coreean si a început să prospere ca ca un factor suplimentar Kwans ce a aparut. Cu toate acestea, războiul il aduce din nou pe Ro si restul dintre fondatorii să abandoneze visele lor.Războiul coreean ia fortat să închidă usile din nou ca in al 2lea razboi mondial.
Sesiuni de practica devreme Song Moo Kwan a început cu o oră de exercitii de încălzire, constând de ridicare a greutătilor si apoi practicarea pe Kwon Go (Makawara). Byung Jick Ro a fost cunoscut ca un om puternic si foarte bun cu studentii săi. El a fost cunoscut de a avea elevii cu care practica si iarna si vara si a schimbat stilul de antrenamente in unul modern.
Unul dintre elevii originali Byung Jick Ro, Young Sup Lee sau remarcat:
"La fiecare sase luni, a fost de testare pentru promovare. În principal un sparring pas, trei sparring pas, sparring si forme libere au fost folosite pentru a decide promotile. Dar sparringul
liber a fost de 4-Guep si mai mare iar ele trebuiau luate din prima.Dacă aceste reguli pe care lea inpus nu erau realizate de catre studentii sai Kwan Jang era foarte supărat.
În iulie 1946, Byung Jik Ro (Song Moo Kwan), Won Kuk Lee (Chung Do Kwan), Sang Sup Chun (Yun Moo Kwan), si Byung În Yoon (Chang Moo Kwan) sau întâlnit pentru a discuta despre artele martiale coreene si posibilitatile de unificare. Hwang Kee (Moo Duk Kwan) nu a fost prezent.
În anii 1960, fiul lui Ro si eventual succesor, Ro Hee Sang a inceput sa studieze Hapkido si stilul de Nord Shaolin Kung Fu în 1967. El (Ro, Hee Sang), ulterior a devenit un instructor de armata coreeană si unul dintre campionii Taekwondo Coreea. El a antrenat in Karate,Hapkido,Kumdo si
stilul de Nord Shaolin Kung Fu .
Savate - frantuzesc
Shaolinquan - chinezesc
Silat - indonezian,malayezian
Sumo - japonez
Taekwon-Do - corean
Documentele
istorice marturisesc ca din antichitate in orientul apropiat si
departat (China, Corea, Japonia, Egipt, Mesopotamia) inca circa
2000-3000 de ani i.e.n., se practicau diverse metode de lupte. Incepind
cu dansurile rituale de vinatoare si terminind cu razboaele- multe
miscari ajung o baza pentru miscarile de lupta. Odata cu dezvoltarea
civilizatiilor se dezvoltau si metodele de lupta. In Grecia antica
luptele cu pumnii(boxul) si corp la corp erau in programul jocurilor
Olimpice. Deasemeni pancrationu in care au fost unite lovituri din
box, lupta corp la corp si se permiteau lovituri cu orice parte a
corpului. Cu timpul el sa renascut in luptele gladiatorilor din imperiul
Roman. Dupa caderea imperiului Roman astfel de lupte se organizau in
Germania, Franta, Anglia. Cu timpul ele sau transformat in boxul modern
si in alte lupte contemporane.
Un mare interes ne atrag stilurile de lupta din orient, cu specificul miscarilor si a filosofiei, baza carora a aparut prin mileniul 3 i.e.n. Mai multe autoritati din artele martiale sint de parerea ca o mare influenta asupra artelor martiale a avut calugarul Bodhidharma(448-529 e.n.). El a pus o baza puternica de antrenamente in manastirea Saolin, care e vestita si in zilele noastre.
In diverse popoare pe parcursul mileniilor sau format diverse lupte nationale: China - kung-fu; India - selambam; Franta - savata; Japonia - djiu-djitsu, karate, aikido; Russia - sambo; Moldova - trinta; Tailand - muai-tai; Corea - Taekwon-Do, Sirim.
Istoria aparitiei artelor martiale se pierde in adincul mileniilor. Stim ca in diferite popoare apareau diverse miscari cu minile si picioarele, ce serveau pentru autoaparare sau pentru agresie. Un leagan al artelor martiale din orient am putea numi China, dar in acelasi timp aflam ca paralel egzistau lupte asemanatoare in India, Corea, Japonia. Ramurele lor sunt atit de incilcite, ca sa zici cu siguranta cind si unde a aparut o arta concreta este greu.
In ce priveste TAEKWON-DOul, radacinile miscarilor de baza apar prin veacul 1 i.e.n si se trag din luptele Subakghi, Takion, Hva Rando. In perioada aceia Coreia era impartita in trei state Silla, Cogurio, Pacja. Silla permanent suferea de la agresia din partea celorlalte doua state si datorits faptului acesta sa format un corp de ofiteri tineri cu numele de Hva Ran(florile june). In afara de antrenamentele cu arcul, sulita si spada ostasii antrenau disciplina spirituala si fizicul, diverse metode de lupta cu minile si picioarele. Pentru intarirea fizicului ei urcau in munti, in perioa rece se scaldau in riuri furtunoase, permanent gatinduse de apararea Patriei. Aveau reguli de etica asemanatoare cu codecsul de cinste al samurailor japonezi. Regulile erau scrise de calugarul budist Von Kan si suna in felul urmator:
Un mare interes ne atrag stilurile de lupta din orient, cu specificul miscarilor si a filosofiei, baza carora a aparut prin mileniul 3 i.e.n. Mai multe autoritati din artele martiale sint de parerea ca o mare influenta asupra artelor martiale a avut calugarul Bodhidharma(448-529 e.n.). El a pus o baza puternica de antrenamente in manastirea Saolin, care e vestita si in zilele noastre.
In diverse popoare pe parcursul mileniilor sau format diverse lupte nationale: China - kung-fu; India - selambam; Franta - savata; Japonia - djiu-djitsu, karate, aikido; Russia - sambo; Moldova - trinta; Tailand - muai-tai; Corea - Taekwon-Do, Sirim.
Istoria aparitiei artelor martiale se pierde in adincul mileniilor. Stim ca in diferite popoare apareau diverse miscari cu minile si picioarele, ce serveau pentru autoaparare sau pentru agresie. Un leagan al artelor martiale din orient am putea numi China, dar in acelasi timp aflam ca paralel egzistau lupte asemanatoare in India, Corea, Japonia. Ramurele lor sunt atit de incilcite, ca sa zici cu siguranta cind si unde a aparut o arta concreta este greu.
In ce priveste TAEKWON-DOul, radacinile miscarilor de baza apar prin veacul 1 i.e.n si se trag din luptele Subakghi, Takion, Hva Rando. In perioada aceia Coreia era impartita in trei state Silla, Cogurio, Pacja. Silla permanent suferea de la agresia din partea celorlalte doua state si datorits faptului acesta sa format un corp de ofiteri tineri cu numele de Hva Ran(florile june). In afara de antrenamentele cu arcul, sulita si spada ostasii antrenau disciplina spirituala si fizicul, diverse metode de lupta cu minile si picioarele. Pentru intarirea fizicului ei urcau in munti, in perioa rece se scaldau in riuri furtunoase, permanent gatinduse de apararea Patriei. Aveau reguli de etica asemanatoare cu codecsul de cinste al samurailor japonezi. Regulile erau scrise de calugarul budist Von Kan si suna in felul urmator:
1. Sa fii devotat Regelui.
2. Ascultati parintii.
3. Stimeazati prietenii.
4. Sa nu dai inapoi in lupta.
5. Fii gata sa lupti pina la moarte.
2. Ascultati parintii.
3. Stimeazati prietenii.
4. Sa nu dai inapoi in lupta.
5. Fii gata sa lupti pina la moarte.
In statul Silla existau mai
multe metode de lupta, ostasii corpului Hva Rando le-au perfectionat si
le-au adus la un nivel nou de existenta. Metodele noi de antrenament ce
le foloseau in corpul Hva Rando au adus lupta ce o practicau la rangul
de arta.
In aceiasi perioada in statul Cogurio se practica lupta cu minile numita Subakghi, foarte populara intre oamenii simpli. Pentru formarea armatei puternice imperatorul dinastiei Li atrage la pregatirea ostasilor maestri de lupte cu diverse arme, maestri in luptele Takion, Sirim(trinta coreana), Subakghi. De doua ori pe an, primavara si vara la rind cu alte competitii se petreceau intreceri la lupta Subakghi. Imperatorul obliga toti ostasii sa participe la astfel de competitii. Invingatorului i se oferea un post de stat. Trei din ei au ajuns generali pe timpul dinastiei Kore.
Multe documente istorice nu exclud faptul ca unele din luptele coreene puteau sa migreze in Japonia si sa ajunga la baza a asa arte japoneze ca Jiu-jitsu si Karate. Posibil ca ostasii Hva Rando au fost prototip pentru luptatorii japonezi - samurai si codecsului lor de cinste - Busido.
Perioada dinastiilor Silla si Kore sa manifestat prin dezvoltarea artelor martile, in schimb la sfarsitul dinastiei Li luptele in Corea au fost gonite. In perioada ocupatiei japoneze(1909-1945), practicarea artelor martiale in Corea era strict interzisa. Dar oamenii cu duh neinfrinat continuau sa antreneze pe ascuns si au adus pina in zilele noastre semintele artelor stravechi.
Dupa razboi, in 1945 Corea deja libera formeaza armata nationala. Tinarul locotinent Cioi Hong Hi invata soldatii lupta, care azi o cunoastem ca Taekwon-Do. Din 1946 pina in 1954 se petrece o lucrare enorma asupra formarii luptei noi. Au fost create 24 de exercitii de baza, fiecare redind caracterul a unei persoane din istoria Coreei, in cinstea cui a fost numit.
Se formeaza o baza a strategiei ai a tacticii luptei. Se pune baza spirituala.
In 1955 de o comisie speciala, constituita din instructori, istorici si oameni de stat a fost aprobata denumirea, luptei noi, propusa de Cioi Hong Hi, si intarita ca TAEKWON-DO. Radacinele miscarilor de baza provin din luptele nationale coreene: subakghi(lupta bazata pe lovituri cu minile), takion(lupta cu picioarele), Hva Rando si Karate. Avind scopul de a forma o lupta universala, ce ar putea sa se opuie oricarei agresii, a fost selectate si stiintific modernizate miscarile intrasa un mod, ca azi Taekwon-Do e una din cele mai efective si populare arta martiala din lume. In afara de antrenamentele fizice Taekwon-Do are o baza spirituala si filosofica, cu principii etice ce serveste dezvoltarii moralului inalt. La fel ca si in Hvarando este un codecs:
In aceiasi perioada in statul Cogurio se practica lupta cu minile numita Subakghi, foarte populara intre oamenii simpli. Pentru formarea armatei puternice imperatorul dinastiei Li atrage la pregatirea ostasilor maestri de lupte cu diverse arme, maestri in luptele Takion, Sirim(trinta coreana), Subakghi. De doua ori pe an, primavara si vara la rind cu alte competitii se petreceau intreceri la lupta Subakghi. Imperatorul obliga toti ostasii sa participe la astfel de competitii. Invingatorului i se oferea un post de stat. Trei din ei au ajuns generali pe timpul dinastiei Kore.
Multe documente istorice nu exclud faptul ca unele din luptele coreene puteau sa migreze in Japonia si sa ajunga la baza a asa arte japoneze ca Jiu-jitsu si Karate. Posibil ca ostasii Hva Rando au fost prototip pentru luptatorii japonezi - samurai si codecsului lor de cinste - Busido.
Perioada dinastiilor Silla si Kore sa manifestat prin dezvoltarea artelor martile, in schimb la sfarsitul dinastiei Li luptele in Corea au fost gonite. In perioada ocupatiei japoneze(1909-1945), practicarea artelor martiale in Corea era strict interzisa. Dar oamenii cu duh neinfrinat continuau sa antreneze pe ascuns si au adus pina in zilele noastre semintele artelor stravechi.
Dupa razboi, in 1945 Corea deja libera formeaza armata nationala. Tinarul locotinent Cioi Hong Hi invata soldatii lupta, care azi o cunoastem ca Taekwon-Do. Din 1946 pina in 1954 se petrece o lucrare enorma asupra formarii luptei noi. Au fost create 24 de exercitii de baza, fiecare redind caracterul a unei persoane din istoria Coreei, in cinstea cui a fost numit.
Se formeaza o baza a strategiei ai a tacticii luptei. Se pune baza spirituala.
In 1955 de o comisie speciala, constituita din instructori, istorici si oameni de stat a fost aprobata denumirea, luptei noi, propusa de Cioi Hong Hi, si intarita ca TAEKWON-DO. Radacinele miscarilor de baza provin din luptele nationale coreene: subakghi(lupta bazata pe lovituri cu minile), takion(lupta cu picioarele), Hva Rando si Karate. Avind scopul de a forma o lupta universala, ce ar putea sa se opuie oricarei agresii, a fost selectate si stiintific modernizate miscarile intrasa un mod, ca azi Taekwon-Do e una din cele mai efective si populare arta martiala din lume. In afara de antrenamentele fizice Taekwon-Do are o baza spirituala si filosofica, cu principii etice ce serveste dezvoltarii moralului inalt. La fel ca si in Hvarando este un codecs:
1. Respect.
2. Sinceritate.
3. Insistenta.
4. Autocontrol.
5. Duh neinfrinat.
2. Sinceritate.
3. Insistenta.
4. Autocontrol.
5. Duh neinfrinat.
Au fost stabilite si idealurile spre care trebuie sa tinda un tacondist.
Vom dezvolta spiritul curat si fizicul puternic, pentru a avea taria de a fi permanent de partea dreptatii. Ne vom uni cu oamenii, prin puterea duhului, necatind la religie, rasa, nationalitate sau alte hotare ideologice. Ne vom consacra viata construirei societatii pasnice, bazata pe: dreptate, incredere si umanizm.
In 1959 Cioi Hong Hi cu un grup de
urmasi de ai sai face un turneu de demonstratie a artei Taekwon-Do in
Vietnam si Taivan. De aici si a aparut ideia de a arata lumei intregi
bogatia sufleteasca si puterea luptei noi, de aici incepe expansia
Taekwon-Doului. Mai intai in tarile asiatice si apoi in toate tarile
lumii. in acelasi 1959 a fost fondata Asociatia Coreana de Taekwon-Do,
iar la 22 aprilie 1966 a fost fondata Federatia Internationala de
Taekwon-Do(ITF), in care au intrat Vietnamul, RFG, Malasia, Singapur,
SUA, Turcia, Italia, Egiptul si Corea. Sediul se stabileste in orasul
Seul. Ne dorind sa participe in jocurile politice ce se petreceau in
momentul cela in Coreia, gen. Cioi migreaza in 1972 in Canada, unde se
muta si sediul ITF. Din perioada aceasta in multe tari se inregistreaza
si se dezvolta asociatii si federatii de Taekwon-Do ce se afiliaza
ITFului. In 1985 sediul se transfera in Viena(Austria), unde se afla si
in zilele noastre. In 1969 se petrece primul campiomat de rang
international(Campionatul Asiatic), din 1974 (CM din Canada) se petrec
campionate mondiale. Campionate Mondiale se petreceau odata la trei ani,
iar in zilele noastre odata la doi ani. Din 1980 se petrec si
campionatele Europei. In zilele noastre Taekwon-Doul este una din cele
mai populare arte de autoaparare si este practicat in peste 150 de tari
de milioane de oameni.Ca si copacul ce are radacini, tulpina si crengi, frunze si roada asa, si Taekwon-Doul are stiluri si lupte reesite din el. in1973 se formeaza federatia mondiala WTF ce are un profil sportiv si complect difera de arta originala, iar in 1990 se inregistreaza federatia globala GTF, tehnica de baza putin difera de ITF, da totusi cu schimbari. In afara de aceasta mai apareau si apar stiluri reesite din Taekwon-Do, dar atit de neinsemnate, ca nu merita atentie. Tehnica originala, curata, stiintific modelata si argumentata sa pastrat in ITF.
sau
Statutul social al Generalului Choi, cât şi avantajul ca el să fie fondatorul acestui stil de luptă, au contribuit de asemenea la o rapidă dezvoltare a acestuia în întreaga lume.
Copilul Choi a fost fragil şi bolnavicios, ceea ce l-a determinat pe profesorul său de caligrafie să-l îndrume, de la vârsta de 15 ani, spre practicarea străvechiului stil de luptă Tae-Kyon.
În anul 1938 a părăsit Coreea pentru a pleca la studii în Japonia, unde a ajuns repede la nivelul de centură neagră în Karate. În urma unor acţiuni patriotice împotriva japonezilor, acesta a fost închis într-o închisoare militară din Japonia.
În ianuarie 1946, odată cu eliberarea de sub dominaţia japoneză, s-a întors în patrie primind gradul de locotenent a noii armate coreene şi fiind numit comandant al unui regiment. Tânărul locotenent, Choi Hong Hi, a început să practice arta sa proprie cu unii dintre soldaţii din subordinea sa. Restul bineînţeles, face parte din istoria sa rezultând ceea ce astăzi este cunoscut în lume sub numele de Taekwon-do.
Sub tutela Generalului Choi, la data de 11 aprilie 1955, numele de Taekwon-do a fost ales să reprezinte arta marţială coreeană, de către istorici şi alte persoane proeminente din Coreea. Numele propus, de către Generalul Choi, a fost în unanimitate votat pentru a descrie această artă ca fiind validă şi de sine stătătoare.
Astfel, într-o traducere scurtă şi clară, TAE = picior, KWON = pumn, DO = artă - ceea ce duce la definirea ei astfel: “ARTA DE A LUPTA CU PICIORUL ŞI MÂNA”.
Acest nou nume nu are numai o mare asemănare cu străvechiul nume Taek Kyon, dar totodată are şi un sens de naţionalism al acestei arte coreene, unde nume ca Dang Soo şi Kong Soo sunt în corelare cu arte marţiale chinezeşti sau japoneze.
Sistemul dezvoltat de către Generalul Choi are la bază stilul Chong Hun, Taek Kyon, Soo Bak-Gi şi tehnici de Karate, scopul final fiind dezvoltarea la maxim al tehnicilor de mână şi, mai ales, de picior. Acest sistem are la bază 24 de “TULLURI”, fiecare cizelat şi perfecţionat de către General şi colegii săi, începând cu “CHON-JI” şi până la cel mai înalt nivel reprezentat de “TONG IL”.
După 1300 de ani, artele marţiale coreene au ajuns, în sfârşit, la o maturitate deplină şi la o răspândire impresionantă în peste 60 de ţări, având milioane de practicanţi.
Combinarea tehnicilor clasice cu noile modificări au avut ca rezultat o formă de autoapărare şi condiţionare mentală fără egal în lumea modernă. Toată această istorie a fost relatată în revista “Chosun” aparţinând cotidianului Doctorului Lee Sun Kun, preşedintele Universităţii Kyung Puk şi unul dintre cei mai mari istorici ai Coreei, în 1969.
Ca şi nivel spiritual, Taekwon-do derivă din tradiţia etică şi din principiile morale orientale şi bineînţeles, având o contribuţie foarte mare, propria filozofie a Generalului Choi Hong Hi.
Cu toate că era un om mic de statură, măsurând numai cinci picioare înălţime (5 x 32 cm=1,60 m), aceasta nu l-a impiedicat să lupte şi să îşi impună propriul stil de luptă, atât pe plan naţional cât şi pe plan internaţional, participând el însuşi la demonstrarea superiorităţii stilului, sau faţă de alte arte marţiale.
TAEKWON-DO ne învaţă cum să generăm maximum de putere. Sunt incorporate deasemenea, tehnici din lupta corp la corp care erau folosite, cu maximum de eficacitate, de către trupele speciale ale armatei.
Cu toate că acest stil cuprinde şi tehnici derivate din Karate şi Taek-Kyon, teoriile fundamentale şi principiile Taekwon-do diferă faţă de oricare altă artă marţială din lume.
În luna martie 1959, sub conducerea Generalului Choi au avut loc primele demonstraţii înafara graniţelor Coreei. S-au făcut demonstraţii în Vietnam şi Taiwan, cu un succes neaşteptat.
Studiile Generalului Choi despre Taekwon-do sunt împărţite în :
- disciplina spirituală
- perfecţionarea tehnicii
Datorită faptului că spiritul uman aparţine mecanismului metafizic, însemnătatea disciplinei spirituale nu este uşor de descris. Este ceva ce nu poate fi atins, văzut sau auzit. Este mai adânc şi mai îndepărtat decât orice putem noi percepe. Datorită acestui fapt, Generalul Choi afirmă că el însuşi este un student care trebuie să se perfecţioneze continuu, că niciodată nu poţi ajunge la finalul procesului de învăţare.
Dimensiunile spirituale ale Taekwon-do-ului sunt foarte bine definite în ceea ce se numeşte “TULL”, deci cine se consideră un adept al Taekwon-do-ului îşi va respecta propriul corp şi o morală de viaţă sănătoasă, niciodată folosindu-le în scopuri dezonorabile pentru persoana sa. Numele acestor exerciţii complexe: ”TULL”, au fost inspirate de către personalităţi istorice ale poporului coreean, care şi-au adus aportul către naţiunea coreeană de-a lungul unei istorii îndelungate de aproape cinci mii de ani.
Înţelegerea însemnătăţii acestor denumiri te duce, în mod implicit, la înţelegerea acestor exerciţii conducând la înţelegerea adevăratului scop al Taekwon-do-ului care este în slujba fraternităţii şi justiţiei.
În istoria Coreei nu există nici măcar o singură dată când poporul coreean să-şi fi părăsit propriile graniţe cu scopul de a subjuga alte naţiuni, exceptând cazurile când a fost obligat să-şi apere identitatea naţională şi propriile teritorii.
În cadrul Taekwon-do-ului au fost create o varietate de tehnici care pot fi folosite în aproape orice situaţie de luptă. Ele sunt bazate pe următoarele principii:
1. Toate mişcările sunt concepute pentru a produce maximum de putere în acord cu formulele ştiinţifice şi cu principiile energiei cinetice.
2. Principiile din spatele tehnicilor trebuie să fie atât de clare, încât şi cineva care nu cunoaşte Taekwon-do să distingă o mişcare corectă de una incorectă.
3. Distanţa şi unghiul de execuţie al fiecărei mişcări trebuie să fie exact definite pentru a face cât mai eficiente atacul sau apărarea.
4. Scopul şi metoda fiecărei mişcări trebuie să fie clare şi simple pentru a fi uşor de explicat în procesul învăţării, cât mai pe înţelesul elevilor.
5. Procesul învăţării trebuie să fie în aşa fel conceput de către instructori, încât să reuşească să îşi atragă adepţi indiferent că sunt tineri, bătrâni, bărbaţi sau femei.
6. Metodele de respiraţie corectă trebuie să fie explicate fragmentat, fiind în concordanţă cu viteza fiecarei mişcări şi reducând, cât mai mult posibil, oboseala.
7. Atacul trebuie să fie posibil împotriva fiecărui punct vital şi trebuie să fie posibilă o apărare împotriva unei largi varietăţi de tehnici de atac.
8. Fiecare unealtă de atac (mână, picior, cot, etc) trebuie să fie clar definită, fiind bazată pe structura corpului uman.
9. Fiecare mişcare trebuie să fie uşor de executat, făcându-l pe practicant să ia Taekwon-do ca pe un sport sau ca pe o activitate de recreere.
10. O importanţă specială trebuie acordată promovării unei sănătăţi bune şi prevenirii accidentărilor.
11. Fiecare mişcare trebuie să fie ritmată şi armonioasă, astfel încât Taekwon-do să capete un aspect estetic deosebit.
12. Fiecare mişcare dintr-un “TULL” trebuie să exprime personalitatea şi caracterul spiritual al personajului după care a fost numit.
Aderarea la aceste principii de bază face din Taekwon-do o artă marţială, o artă estetică, o ştiinţă şi un sport de neegalat în întreaga istorie a artelor marţiale până în prezent.
Taijiquan - stil intern chinezesc
Trânta - Substilul românesc de lupte libere
Unifight - european
Vovinam Viet Vo Dao-vietnamez, de către unii considerată ca fiind cea mai importantă
unul din cele 10 principii a ascolii este
Respectul pentru alte școli de arte marțiale, folosiți numai abilitățile de arte marțiale pentru autoapărare si pentru a proteja justiția.
Wing Chun - stil intern/extern chinezesc
Wushu - chinezesc
Xingyiquan - stil intern chinezesc
Stiluri de arte marțiale mixte
Sportive, in functie de regulile competitiilor respective:
Pankration - grecesc
Sambo - rus
PRIDE MMA - japonez
Vale Tudo MMA - brazilian
UFC MMA - american
Pancrase MMA - japonez
Militare sau de strada:
Jeet Kune Do - chinezesc (întemeietor Bruce Lee)
Krav-Maga - israelian
Sistema - rus
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu